„Eu nu sunt gay. Sunt o gheişă!” – slam poetry cu actrița Diana Nedescu

Am intrat în Sala Studio a Fabricii de Pensule, unde totul era negru și noi, spectatorii, eram singurele pete de culori din sală. Rândurile de scaune înconjurau un microfon și un scaun gol. Momentan nu era nimeni acolo. Spectacolul a început atunci când, dintr-un scaun din ultimul rând, actrița Diana Nedescu l-a citat pe Nicolae Steinhardt. Mai târziu, a venit în față, la microfon. Se aude un instrumental și ea ne privește pe rând pe toți în ochi. Începe povestea, povestea unui bărbat, spusă de o femeie. Cântă, vorbește despre toleranță, despre identitate, despre iubire, frică și societate.

De-a lungul spectacolului au fost o grămada de metafore care au atins partea sensibilă a spectatorilor, atât a celor din comunitate care se regăseau în cele spuse, cât și a celor straight. Au fost lacrimi și a fost și piele de găină, instrumentalul compus din pian și vioară amplifica orice stare în acel moment.

Povestea a abordat și un subiect de actualitate, mai mult sau mai puțin amuzant, fiind menționată trupa La Familia și Coaliția pentru Familie. Limbajul nu-foarte-formal ne-a adus mai aproape de protagonist și totul a părut mai real, ca și cum n-ar fi fost o piesă de teatru, ca și cum un spectator foarte inspirat s-ar fi ridicat din locul său si ne-ar fi zis o poveste.

Încă de vineri, mă simt ca și cum lumii de acum, Clujului de acum, i s-a pus un filtru, așa cum sunt filtrele alea de pe Instagram, doar că filtrul ăsta de acum e un filtru al normalității. Normalitatea aia unde un club anulează concertul unei trupe ce are mesaje homofobe, unde se vorbește deschis despre LGBTQ+, unde văd oameni faini, oameni pe care o anumită coaliție și anumiți oameni nu-i văd deloc faini. Și filtrul ăsta e așa de plăcut, eu îl numesc filtrul SFG și nu se găseste nici pe Instagram, nici pe Snapchat.

Lorena Vălean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *